Banner
                                                                                                                                                         „everything is funny here..."
                                                                                                                                                                     (altcineva)

                                                                                                         
                                                                                                    Uărck end trevăl


     Trei luni..cam atât e valabilă miraculoasa viză pentru Statele Unite ale Americii. 3 luni prin care am avut ocazia să cunosc altceva. Personajele următoare sunt ficţionale si trebuie tratate ca atare...chiar şi autorul, adică eu.
Motivele care au stat la baza decizii mele sunt neesenţiale. La început era doar o glumă proastă, „sclav la yankeii", apoi...m-am decis. Trebuie să încerc şi asta. Sar peste toate birocraţia prin care am trecut şi alte chestii de genul acesta şi încep cu primul pas...

     Descălecatul...
     Primul lucru pe care l-am vizitat a fost, binen-ţeles, aşa zisa „budă" din aeroport. Primul simbol al Americii...e imensă. Aveai loc să-ţi pui un cort şi să faci foc de tabără. Primul obstacol...cum tragi apa?
După inspecţia de rigoare a loviturilor încasate de bagaj...pornirea. Nimic mai simplu. Peste tot semne şi săgetuţe. Puteai să şi alegi limba: „english please" sau „habla espanyol". Mai totul e bilingv, engleză sau spaniolă..de la semne până la reclame. Însă şocul cel mai mare (mă rog, unul dintre ele) a fost în metrou. Naţii peste naţii: români, japonezi, chinezi, ruşi , jamaicheni, negri...toate tipurile şi culorile.

     Clasa muncitoare...
     Aici cică ai aceleşi drepturi ca şi muncitorii americani. Cel puţin acelaşi salariu, chit că eşti botezat „legal alien".
„Greedy bastards"...cam ăsta era porecla dată de mine la firma unde lucram...un fast-food undeva pe o autostradă. Stăteam într-o zi, holbându-mă la dita-mai panoul frumos colorat cu mâncărurile şi preţurile lor şi, probabil din plictiseală, m-apuc s-adun preţul fiecărei bucăţi de pui ce primeai dacă luai un tip de masă şi surpriză..era mai ieftin bucată cu bucată decât dacă luai masa. Acum era şi celalată parte ciudată...dacă luai o pizza şi un suc era mai scump decât dacă luai un fel de ofertă...primeai şi altceva pe lângă celelate două. Câte paradoxuri în câţiva metri pătraţi.

     Homo americanus...
     Întâlniri ciudate peste întâlniri. Am avut de-aface cu....de fapt, mai bine le povestesc, restul deduceţi voi:
     În prima zi când am ajuns în localitatea în care aveam locul de muncă, ne-am decis să facem o raită de cumpărături. Totul bine şi frumos, până când cei care ne-au dus la magazin au uitat să mai vină după noi. Aşadar, am decis să-i sunăm. Unde-i un telefon public?! După ce am întrebat câteva persoane, am aflat că e undeva într-o librărie. Bătrânelul simpatic care ne-a dat informaţia ne-a dat şi 50cenţi ca să sunăm, noi ne-având mărunt(fără mărunt nu te poţi descurca, totul se plăteşte prin automate, bilete de autobuz, timbre, etc.). Găsim telefonul şi cam atât. Nu ştiam cum să sunăm...ceva legat de un prefix a oraşului. Până la urmă găsim un binevoitor care încearcă şi el să sune, fără succes insă. Pleacă, după câteva momente se-ntoarce şi ne lasă să sunăm de pe celularul lui...
     Avânde de-aface cu „customeri", mi-i s-au înfăţişat creaturi de toate tipurile: tirişti care au ocolit 200 de mile(322km) doar ca să mănânce pui, pakistanezi imenşi care încep să zbiară la tine dintr-un motiv pueril, clienţi care vor să le tai pizza cu brânză cu alt cuţit decît cel pe care-l foloseşti la tăiat pizza ce conţine carne, negri care încep să-mi povestească ce se va-ntâmpla după ce România intră in U.E. cu şeful lângă mine care nu-nţelegea absolut nimic din ce spunea acesta(nici măcar n-a auzit de euro). Majoritatea însă se aşteptau să le dai rest şi 1 cent, iar dacă nu aveai, formai o coloană de persoane care aşteptau liniştiţi(„centişti") până când îl găseai pe manager să-ţi aducă bani pentru rest.
Studenţi indieni care sunt foarte siguri că România se învecinează cu Bolivia... amândouă fiind, bine-nţeles în Europa. Bătrânele care, atunci când te văd că învârţi o hartă vin la tine şi încearcă să te ajute, chiar dacă nici ele nu prea au habar. Negri care pierd un interviu pentru o slujbă din cauza şoferului de autobuz pe care l-a apucat trăncăneala pe celular, şi alţii...mulţi alţii...

     Făcut, creat, fabricat...
     Cea mai mare dezamăgire...berea produsă în State. Proastă cu majuscule. Budweiser, faimoasă, ieftină, gust de apă...ce bere?! Apă cu puţin alcool. Dezastrul însă e pentru cei sub 21 de ani(e interzis mânuirea alcoolului persoanelor sub 21 de ani). Nu te poţi atinge deloc de alcool şi dacă te prinde...mari probleme. De fiecare dată trebuie să găseşti pe altcineva binevoitor care să te ajute din impasul ăsta frustrant.
Mai nimic nu e fabricat în State...insă găseşti locuri exotice: Sri Lanka(tricouri cu NY), Bangladesh, Pakistan, China peste tot...singurul lucru „made in USA" erau pungile de la Wal-Mart, faimoasă pentru produse „made in the good-old China". „High fructose corn syrup" – zeul mai tuturor mâncărururilor, apare peste tot: pâine, sucuri, dulciuri, etc.
     Na...şi la urmă c-am vorbit despre alte naţii. În ţara murphologiei sunt dedicate foarte multe capitole româniilor. Cel puţin unul ar trebui menţionat, că nu suntem noi cei mai breji. Să îţi pui hainele la uscat pe un umeraş şi să agăţi umeraşul pe declanşatorul stropitoarelor în caz de incendiu, ş-apoi să tragi cu forţă de umeraş...clar. Din păcate duşul cu apă stătută tot nu l-a trezit.
Ş-acum...după ce a trecut. Concluzia e simplă, cel puţin din puctul meu de vedere, merită. Fără îndoială. Să te plimbi, să te pierzi, să lucrezi, să cunoşti. Cei care, se vor duce doar pt bani, cel mai probabil se vor întoarce dezamăgiţi...însă restul vor avea o vară care merită povestită, care te va schimba, deoarece e...altceva.